Azi am nimic!

Stie. E vorba de mecanisme, de principi sau de legi nescrise.

Stie si se agita. Nimic nu o multumeste. Ma urmeaza tantosa pe stradute, dar azi pur si simplu nu e ea. E nesuferita si e nervoasa. Si eu sunt. Probabil e de la lipsa aer sau de la cum m-am trezit de dimineata. Nu intelege. Nu o intereseaza.

-Ce ai azi?
-Azi...am nimic! Tu ce ai?

Mergem mai departe. Acelasi zgomot, un pic mai mult haos..si lipsa asta de aer, si caldura amestecata cu praf...si soarele...si...

-Credeam ca sti drumul!
-Il stiu, dar ma mai pierd si eu uneori....

Inaintam. Dar parca timpul nu mai curge la fel, si incepem sa masuram minutele in intensitatea pasilor...si caldura asta..si aerul...si soarele...si ea care ma priveste fix. Nu ma intelege. Sau nu vrea. Nu o inteleg nici eu pe ea. E dezorientata. Vrea sa se intoarca. Nu mai stie pe unde, oricum nici nu poate. Si e din ce in ce mai nervoasa. Si eu sunt.

-Azi nu te pot incuraja! Imi pare rau ca te-am urmat.....as vrea sa ma pot intoarce!

Nu. Nu pot fi altfel azi. Stie si se lupta cu mine. nu conteaza..oricum azi nu o pot iubi...Stia, si de aia voia sa se intoarca. Ziua asta de vara cu drumuri prafuite si aer sufocant au facut-o insuportabila. Se impotriveste la orice. Sau probabil ca eu nu o puteam intelege azi. Sau nu voiam.

Si latra intr-una. Nu se mai opreste. Mi se pare ca plange. O inteleg si imi pare rau...! doar ca..imi aduc aminte.... era vorba de acele mecanisme si principii care ne intorc din drumurile gresite si ne intrepta pasii spre acel loc numite "acasa", si de acele reguli nescrise care ne fac unele momente mai insuportabile decat altele....si...

Sau nu...! E vorba doar de cei care stiu cum sa ne aduca acasa atunci cand ne piedem!




sursa foto: www.deviantart.com

Diminetile de vara

Diminetile insorite de vara si mult prea luminate ce inca mai pastreaza mirosul picaturilor de ploaie in aer au ceva special. Ceva anume ce te ridica mai repede din pat, ceva anume ce iti place cand mergi pe strazi, ceva ce face sa iti tresara inima si sa zambesti mai mult ca deobicei...si fara sa sti de ce!

Terasele din parcuri, pe langa care angajatii mai stropesc cu furtunul ca sa mai racoreasca aerul inainte sa deschida, au ceva anume. Ceva anume ce miroase un pic a vara, un pic a cafea, un pic a plimbare, a seara aglomerata, un pic a dimineata, un pic a libertate. E bine sa mai rasufli usurat uneori...

In statiile de autobuze aglomerate, acuma parca astepti cu mai putina nerabdare. Nu de alta, dar in aer miroase deja a vara si a vacanta, oamenii parca au invatat si ei sa zambeasca, iar atunci cand te privesc in ochi au lasat la o parte orice conflict legat de aglomeratie .Au gandurile si dorintele amestecate cumva cu soarele si lumina de afara, si cu terasele matinale, respirand vara prin toti porii!

Cred ca e vorba de acel inceput oficial al verii, de acele senzatii si imagini care iti raman intiparite pe retina, care iti inunda apoi inima cu acel fior incredibil de placut, pe care il asociezi de fiecare data cu verile din adolescenta pe care le revezi iar si iar in prima dimineata care anunta oficial vara, vacanta, marea si toate nebuniile de moment si toate acele clipele de "nu mai conteaza"

A...si mai sunt si planurile de vacanta, care ca au legatura cu dimineata, cu soarele, cu tersele, cu marea.... si cred ar mai fi ceva.....in fiecare vara trebuie sa mai fie ceva.....!

Dont't breed.....!

Cele mai frumoase amintiri

Ne e greu sa ne desprindem de trecut, si ne obisnuim greu cu toate lucrurile noi.

Sucul de la dozator cu aroma de kiwi, mango, si cola, inghetata la cornet, acadele chupa chups, catelul mic, caietele de colorat, mirosul de carioci, livada din curtea scolii, melcii de dupa ploaie, zapada din fiecare iarna, Mos Craciun, sania, leaganul, zilele nesfasite de joaca din fiecare vara, desenele de pe asfalt, mirosul de creta, desenele animate, prima zi de scoala, caisii din fata blocului, gradina zoologica, tortul de ciocolata, bunicii, bicicleta, prietenii....Si prima si cea mai frumoasa parte din viata mea.

Apoi, toate lucruriile noi de care ne speriem, se transforma si ele usor usor in amintiri. Amintirile altor etape..ce vor veni..!

Si nu mai apucam sa ne bucuram de prezent, pentru ca uneori ramanem prinsi undeva in trecut, alaturi de toti cei care au fost si nu mai sunt, alaturi de tot ce am avut si nu mai avem...

Si da, intr-adevar, este un post trist!

O ora tarzie

La ora cand toate strazile sunt aproape goale, cand zgomotul orasului se estompeaza treptat, cand iti poti auzi ecoul fiecarui pas, ma gandeam asa brusc, ca oamenii se pot pierde incredibil de usor.

Blonda, inalta, frumoasa, sau haine in concordanta cu tendintele actuale si prezenta 100% in vestitele locuri mondene, tinuta buisness combinata cu laude despre posibilitatile materiale si statutul social, studentii cu libertate absoluta si fara grija zilei de maine, si toti cei care au vesnic un zambet pe buze.Pretutindeni.

Se mai aude din cand in cand cate o refulare, cate un moment de tacere dupa fiecare zgomot asurzitor, sau cate o lacrima uneori, fara sa realizezi de ce, sau unde vine.

La ora cand iti poti auzi toate gandurile cum rasuna, cand poti vedea mai clar si mai limpede ca niciodata, ma gandeam asa brusc ca fiecare om in parte, poarta cate o eticheta.Probabil ca in spatele perfectiunii nu se acunde decat un efort disperat de a ascunde imperfectiunea, iar in spatele succesului nu e altceva decat fuga de acele lipsuri sau lucruri care te-au marcat intr-un anumit moment.

La ora cand totul incepe usor usor sa dispara de langa tine, ma gandeam...care este acel moment in care incepem sa ne ascundem unii de altii, pana ajungem sa nu ne mai recunoastem, si ramanem in cele din urma atat de singuri printre atatia cunoscuti?
Care este acel moment pentru care, in cele din urma, te trezesti, si incepi sa vezi mai limpede si mai clar ca pana acum?

Stiu. Este acea ora in care toate stazile raman goale, cand zgomotul orasului se estompeaza treptat, si cand iti poti auzi ecoul fiecarui pas.

Doar la acea ora incepi sa te sperii...!

Intre ceva si nimic

Pe strazile aglomerate ale unui oras din ce in ce mai haotic, ai gasit atata tacere cateodata. Ai trecut zilnic printre atatia oameni, si cu toate astea era atat de pustiu uneori. Ciudat, nu? Alteori in spatele zgomotului de zi cu zi, gasesti o liniste absurda pe care nu reusesti sa o intelegi. Si in forfota zilnica, printre atatea persoane care nici macar nu te privesc, ai vrea sa fi tu acela care ridica privirea, si sa pretinzi ca iti pasa!

Am nimic azi.

Dar intre nimic si ceva e doar un pas.

Pe straziile aglomerate, printre miile de oameni, ai gasit atatea priviri pierdute. Absentii, nu? Cei care zambesc privind in gol pe fereastra autobuzului, la gandul ca totusi ei au o viata a lor care se desfasoara undeva acolo. Nebunii, nu? Au infruntat frigul si vremurile capricioase, si stropii reci de ploaie, zambind totusi la gandul ca exista un loc doar al lor, unde mereu va fi cald si bine. Au infruntat conventiile si pamfletul unei societati hiperactive si superficiale, stiind ca undeva exista inca un motiv pentru care merita sa fi "om".

Ii intalneam zilnic, zambind asa fara motiv, cu privirea pierduta. Azi vad si inteleg.

Azi am ceva.

Intre ceva si nimic ramane totusi o prapastie....


sursa foto: deviantart.com

Unele momente

Seri incepute mult prea devreme, frigul asa de trist din fiecare dimineata, parcul ramas pustiu si starea de agitatie inexlicabila. Mai e un pic si va ploua.

Si ii gasesc prezenti in fiecare dimineata, in acelasi loc, sfidand si timpul si vremea. Sunt vanzatorii de timp pierdut, cei care duc grija zilei de de azi, cei care spera in ziua de maine, batranul care sfideaza frigul si vinde povesti despre covrigi calzi, batrana cu buchetele de flori de camp aproape uscate, si vanatorii de comori la loz in plic. Si incepe sa imi fie frig deja.

Acelasi miros de umezeala si de praf in aer, acelasi sunet matinal de haos, aceeasi aglomeratie, si toate lucrurile ramase nespuse din privirile lor. Ma ametesc, si incerc sa gasesc un drum printre ei. Toti atat de diferiti, toti atat de prezenti si toti din lumi atat de diferite, aflate la granita fragila dintre realitate si speranta.

Dimineata devreme.Mirosul de toamna tarzie si fetele lor triste. Strazile aglomerate si totusi atat de pustii, si aceeasi oamenii vesnic prezenti dar.... plecati atat de departe. Mai e putin si va ploua. Si chiar mi-e atat frig azi.

Doar uita-te la mine...

Poze in alb si negru pe Lipscani

O sa haladuim pe strazile bucurestiului, o sa facem poze in centrul vechi, o sa ne fie frig, o sa luam o cafea, si o sa cautam o cale sa ne incalzim.

O sa miroasa a ploaie, si a praf si a inceput de toamna. Chelnerul o sa ne priveasca absent, o sa intarzie comanda, o sa savuram cafeaua calda, si vom incerca sa invingem monotonia dintre zidurile reci si stradutele inguste

....Si linistea aceea de inceput de septembrie, si frigul acela umed amestecat cu caldura, si toate gandurile mele din ce in ce mai ciudate, la fel de ciudate ca si privirea chelnerului, pe fundalul unor discutii atipice si banale, in aburul acela cald al cafelei, si pe mirosul acela aromat de la narghilea....

Si brusc parca nu mai e atat de frig. Mi-e bine doar.

Oare cat de departe putem ajunge uneori? Oare de ce in anumite momente avem privirea asa...pierduta?





sursa foto: www.photobucket.com

Despre vise si visuri

Ma gandeam ca ne petrecem viata visand la tot felul de lucruri.

Vise pe care le transforma treptat in dorinte, acele dorinte care in fata realitatii par imposibile. Dar visam in continuare, iar in incercarea de a trece peste imposibilitatea acelor lucruri, incepem sa mintim, sa radem fortat, sa ne sustinem punctul de vedere, apoi sa radem si sa mintim iar, ne place sa ii copiem pe cei ce ii admiram, debordam in argumente si....intr-un final uitam de unde am plecat.

Ne construim usor usor o lume de himere, de care ne agatam cu greutate, ne construiom o imagine apropiata de "perfectiunea altora" spre care tindem si noi, ridicam ziduri intregi de argumente, de zambete fortate, de minciuni, de sperante, si ajungem sa credem ca lumea nou construita e cat se poate de reala.

Dar in spatele acelor ziduri, dincolo de fantasme, aporoape de dorinte, se ascunde si realitatea de care fugim, pe care nu o putem infrunta si de care ne este frica. Ne ingrozeste gandul, ca daca am fi vazuti fara aceste masti si make-up-uri, am putea dezvalui sensibilitatea noastra. Am fi vulnerabili si in acel moment am putea fi atacati si marginalizati. Si atunci stim sigur ca, trebuie sa ne protejam cu orice pret, trebuie sa fim parte din "elita" sau macar din "majoritate".

Asa ca singura solutie este sa renunti sa mai fi tu. Sa ramai in spatele unor ziduri, si a unor trucuri care mascheaza realitatea. Uitam de unde am plecat, uitam de vise si principii, de ceea ce suntem, nu mai avem un scop anume, ci doar dorinta de ramane acolo, asa comod, in spatele unor masti "perfecte". Ne folosim de trucuri, radem, mintim, zambim fortat, ajutam din interes, ii copiem pe altii, spunem doar ceea ce se vrea auzit, si in cele din urma reusim sa ajungem acolo unde totul pare sa fie perfect, iar noi suntem "elita". Tot ce trebuie sa facem e doar sa pastram acea masca, pe care usor usor uitam sa o mai scoatem, chiar si cand e vorba de cei dragi noua.

Ma gandeam, care este acel moment din viata cand incepem sa visam? Sa visam mai limpede si mai real ca niciodata....?

Ma gandeam.... care sunt acele vise din care nu te mai poti trezi?


sursa foto: deviantart.com

Pachete de vacanta

Pentru ca unele lucruri par sa nu se sfarseasca niciodata. Pentru ca uneori ne este aproape imposibil sa ne gandim la un final.


Sentimentul de libertatea in doi, fara limite, fara reguli si inhibitii, mirosul acela de departare, cafeaua din fiecare dimineata pe plaja, inima de nisip, parul meu vesnic ciufulit, vantul cu care ma cert mereu , nisipul de care nu pot scapa, imaginea lunii in fiecare seara oglindita in mare, si valurile...si...
Si brusc constat ca imi era atat de dor.

Pentru ca unele lucruri sunt pur si simplu perfecte. Si atunci incercam sa ne agatam de fiecare secunda, pe care o pierdem iremediabil undeva acolo, intre mare si tarm.
Uneori... gasim scoici in care auzim sunetul marii, cum faceam candva demult. Daca sti sa asculti, marea inca mai vorbeste. Si are atatea de spus...
Alteori ne infioara racoarea noptii, imaginea lunii in apa, soarele prea puternic din timpul zilei, briza din fiecare dimineata, si plimbarile aiurea din fiecare seara...

Si cu toate astea, scoica a ramas pe plaja, acolo unde ii era locul, la fel ca si inima de nisip. Se vor intoarce in larg cu valurile, dar vor iesi din nou pe tarm, si vor astepta si anul viitor. Pe cineva sa le deseneze, pe cineva se le gasesca si pe cineva sa le uite, din nou, tot acolo, exact in acelasi loc.

Norii de la intoarcere, vantul, marea ramasa in urma, scoica uitata pe plaja, cafeaua, nisipul care inca a ramas in valiza, si soarele....si toate acele lucruri care ai vrea sa nu se sfarseasca niciodata. Pentru ca uneori ne este aproape imposibil sa le gasim un final.

Si pana la anul.....


......Deja imi lipsesti!

Acel ceva

In spatele oricarei priviri pierdute, exista o poveste de dragoste.

In spatele fiecarei emotii, exista o dorinta puternica de implinire.

In spatele fiecarei dimineti in care gonim pe autostrada, fara nici o directie, exista o farama de libertate si un pic de "nu mai conteaza".

Pentru fiecare cafea neagra, bauta noaptea tarziu, in restaorante pustii, exista dorinta unei clipe de repaos, intr-o lume vesnic nelinisita.
In spatele unei replici taioase, ale unui chelner, care serveste cafeaua, singurului client de la acea ora, se ascunde frica de resemnare si tristetea unui simplu om.
Si dincolo de privirile "strainului" , care isi incheie noaptea singur, in fata cafelei negre, in prea mult fum de tigara, la o ora care pentru multi nici nu exista macar, se ascunde o sete nebuna de fuga. Catre nicaieri. Si fara limte.
Pentru ca uneori este singurul mod de a-ti gasi o directie.

Si intotdeuna, dincolo de acele cafele negre, servite in graba, in restaorante sau cafenele pustii, la ore tarzii din noapte, exista ceva special.

Acel ceva ce te poate ajuta sa vezi dincolo de privirile lor...




sursa foto: deviantart.com

Vitezomanul Gica

Pentru vitezomanul din viata mea :)

Printre randuri

Ma enerveaza cafeaua amara de dimineata care de la un timp nu imi iese si nu stiu de ce, ma enerveaza sa pierd un autobuz sau sa astept prea mult metroul, ma enerveaza sa uit sau sa pierd diverse lucruri exact cand am nevoie de ele, dar cel mai mult ma enerveaza lucrurile pe care nu le pot intelege.

Nu inteleg de ce problemele trebuiesc eliminate si nu rezolvate.

Nu inteleg reticenta unora atunci cand le dau un sfat, in speranata ca ii pot ajuta cumva.

Nu inteleg de ce trebuie sa ne limitam doar la cateva orizonturi, pe care ni le construim singuri ca si ziduri de aparare. Si nu inteleg de ce uitam ca dincolo de aceste ziduri e o intreaga lume.

Nu inteleg de ce ne resemnam asa usor, de ce lasam unele dorinte sa se transforme in vise imposibile. Si apoi uitam prea des ca rabdarea e singurul mod prin care le putem face posibile in cele din urma.

Nu inteleg de ce unora le place sa se bage in viata ta, asa fara motiv, argumentand ca stiu ei ce e mai bine pentru tine, desi nu au facut pana acuma nimc cu propria lor viata.

Nu inteleg de ce ne privim atat de superficial, si nu reusim sa citim printre randuri, lasand la o parte zilele ploiase si ferestrele mele larg deschise, sau lumina portocalie, oricum nu despre asta vorbeam...

Nu inteleg...

Probabil ca in spatele fiecarui " Nu inteleg" se ascunde o deziluzie. Si in spatele fiecarei deziluzii o trezire la realitate. Si apoi, cel mai probabil o noua deziluzie. Asumata de data asta. De ce?

Nu inteleg nici eu...

Captivi in Timp

Intotdeuna am crezut ca destinul e foarte subtil. La fel ca si timpul. Trece mult prea repede si de cele mai multe ori nu il intelegi. Spuneam ca viata are modul ei ironic si neinteles de a te intoarce din drum atunci cand o iei intr-o directie gresita.

Dar Totusi...

Azi ma intrebam de ce nu putem face posibile unele lucuri atunci cand ni le dorim. De ce trebuie sa asteptam mereu sa treaca timpul, sa vina momentul potrivit, sau sa vina "momentul"?

Ma intrebam...De ce nu puteam schimba oamenii atunci cand simtim asta? De ce trebuie mai bine sa lasam timpul sa treaca, pentru ca ei sa inteleaga, sau viata sa le dea o lectie..cand uneori chiar daca te-au inteles in cele din urma, e mult prea tarziu.

Spuneam ca ideal ar fi sa nu ne facem mereu planuri, ci sa lasam lucrurile sa se intample spontan,ca sa ne surprinda placut.

Dar totusi..

De ce trebuie sa lasam timpul sau destinul sa ne strice "spontan" planurile de vacanta si sa ne scoata in cale lucruri efemere si compromisuri?

Ma intrebam de ce trebuie sa ne resemnam, sa acceptam imposibilitatea unor lucruri, sa inchidem ochii cand se fac discrepante sau compromisuri, sa acceptam zambete false si sa oferim in schim indiferenta?
De ce suntem atat de nevoiti sa pierdem atata timp cu necunoscutii, in relatii superficilale si reci in loc sa putem sta cu cei adevarat dragi noua?

Ma gandeam eu...Timpul e de vina !

Si dupa cum spuneam e foarte subtil. Ne fura ani de viata si ne ofera in schimb doar secunde de fericire. Azi ne pacaleste. Maine poate ne va invinge. Sau poate nu....


sursa foto: deviantart.com

About life and stuff

Ne petrecem viata cautand, sperand, visand, facand planuri si tintind idealuri. Dar neglijam clipele. Uitam ca fericirea nu se masoara in ani, ci in clipe si secunde. Adevarata fericire este acel sentiment navalnic, aparut dintr-o data, care iti inunda inima, si care te urca spre cele mai inalte culmi, apoi dispare treptat si subtil, transformandu-se intr-un sentiment de liniste, multumire si impacare sufleteasca.

Am invatat ca lucrurile frumoase se intampla cand te astepti mai putin, ca cele mai reusite vacante sunt cele spontane, si ca adevaratele succesuri se obtin neastept, ca semn brusc de recunostiinta si multumire.

Ca viata are un mod ironic de a te dezamagi si a te descuraja, doar ca sa te intoarca din drum, atunci cand o iei intr-o directie gresita.

Ca viata are felul ei subtil si original de a te sfatui daca e bine sau nu sa faci anumite lucruri. Noi trebuie doar sa fim atenti la avertismentele sale, sub forma unor mici piedici, pe care obisnuim sa le numim simplu "ghinion" sau "zile proaste".

Asa ca ideal ar fi sa nu iti faci prea multe planuri pentru ziua de maine, ci doar sa te culci in fiecare seara asteptand linistit urmatoarea zi, si intrebandu-te de fiecare data cu aceeasi curiozitate" Oare maine ce va fi ?". Si apoi sa zambesti cu sufletul. Acel zambet de curaj.

Si in asteptarea lucrurilor imprevizibile, spontane, si aparute din senin, putem savura linistiti o cafea, intr-o dimineata obisnuita si calduroasa de inceput de vara, bucurandu-ne de o adiere usoara de vant, si ea imprevizibila, care sopteste usor, oricui vrea sa o asculte, cateva mici trucuri pentru a intelege ca viata, iti arata bucuria prin tristete, zambetul prin lacrimi, increderea prin dezamagire, si te poate conduce spre locuri ireal de frumoase, alegand cele mai lungi si grele drumuri.

Pentru ca intr-un final, cele mai frumoase vacante raman cele spontane, cele mai frumoase cadouri sunt imprevizibile si neasteptate, si adevaratele surprize sunt acele motive de a crede, ca ziua de maine va fi cel putin la fel de frumoasa ca si cea de azi!




sursa foto: deviantart.com

Noi

Adoarme foarte repede in fiecare seara. Si ii simt fiecare etapa pana incepe sa viseze. Si dimineata se trezeste mereu mai devreme, si mereu altfel pentru fiecare zi.

Ii simt gesturile si aud tot. Tin ochii inchisi pana se face lumina. Din ce in ce mai multa lumina. Din ce in ce mai mult somn.

Dimineata se masoara in clipe, in lumina, in zgomote, si in cateva vorbe pe care deobicei le pierd.

Dimineata nu conteaza cana de cafea lasata pe masa, lucrurile netreminate sau uitate de seara, sau visele mele incalcite din noptile ploioase. Nu stie de hainele de ieri. Nu le gaseste nici pe cele de azi. Si mie imi place asa...

De aia vad printre perdele lumina portocalie, simt un miros ciudat de primavara, si de somn si imi doresc sa fim impreuna la cafea....

Dar e devreme, si clipele sunt dulci, si lumina e portocalie si vorbele mi se pierd...si....

Si nici nu stiu cand pleaca atat de repede.

Si mie imi ramane dimineata, somnul dulce, mirosul de cafea si uneori lumina....printre perdele!



surse foto: deviantart.com

De vorba cu constiinta

Dupa fiecare noapte urmeaza cate o zi, si dupa fiecare ploaie intodeuna iese soarele.
Dar cui ii pasa? Doar e normal sa fie asa?
Azi pierdem un prieten, maine castigam un iubit.
Dar cui ii pasa? Nu asta e firul vietii?

Este posibil ca intr-o noapte sa te culci cu un gol in suflet si dimineata sa te trezesti zambind. Acel zambet "Si ce daca...viata merge inainte!" Si doar atunci, esti cu adevarat fericit.

Este posibil sa te fi obisnuit atat de mult cu unele persoane sau cu unele lucruri incat sa te crezi dependent de ele. Si intr-o buna zi sa te suprinzi pe tine zambind. Acel zambet de "Nu mai am nevoie". Si doar atunci te simti cu adevarat liber.

Este posibil sa treci prin viata si sa nu vezi absolut nimic. Si totusi sa te suprinzi intr-o buna zi fericit "E minunat sa fi orb!" , pentru ca cele mai frumoase lucruri se simt, de aia sarutam cu ochii inchisi!

E posibil sa traiesti cu temeri si 1000 de intrebari la care poate nu vei gasi vreodata raspunsul. Si cu toate astea, intr-o buna zi, sa inchizi ochii si sa zambesti " De azi incerc, de azi cred, de azi am curaj!". Nu te asteptai, si e tare palcut. Inca un pas inainte!

Este posibil sa fi avut mereu controlul asupra tuturor. Si dintr-o data sa constati zambind ca e incredibil de frumos sa pierzi controlul , pentru ca doar atunci iti poti spune " Iubesc!"

Este posibil sa fi crezut cu disperare in unii oameni, si in finaluri fericite si este posibil sa fi suferit enorm cand te-au dezamagit. Dar, este la fel de posibil ca intr-o buna zi, sa te opresti din tot doar pentru cateva secunde, si pur si simplu sa zambesti....!

Este posibil sa plangi in unele zile ploioase, sa-ti fie dor in unele nopti prea adanci, sa suferi, si sa te indoiesti. Si intr-o buna zi sa zambesti "A iesit soarele!"

Si dupa fiecare noapte urmeaza cate o zi, si dupa fiecare ploaie iese soarele.
Dar cui ii pasa? E normal sa fie asa!
Azi pierdem un prieten, maine castigam un iubit. Dar cui ii pasa?
Taci! Cum altfel am putea zambi?

Azi......

Azi vreau sa fiu departe. Sa pretind ca aud linistea naturii si sa ma doara pustietatea unor locuri.

Azi vreau sa inchid ochii. Sa pretind ca exista o lume indecent de frumoasa, si departari incredibil de perfecte. Sa simt mirosul de curat, de liniste si de impacare, de vant, si de nori, de soare si de aer.
Si sa respir inca o data. Cu ochii inchisi de data asta.

Azi vreau cateva momente de liniste. Sa pretind ca nu exista ieri sau maine, ca trecutul nu lasa urme, ca ideile nu dor, ca spaima nu exista, ca lucrurile perfecte sunt cele mai simple cu putinta, ca de azi...

....Azi vreau sa bata vantul. Azi vreau sa simt momentul ciudat de liniste dinaintea furtunii. Care limpezeste tot. Chiar si gandurile....Si dupa, sa imi ramana doar clipa de racoare. Si momentul ciudat de pace dinaintea furtunii.

Azi vreau sa simt. Tot ce am uitat. Tot ce imi place. Tot ce imi doresc. Tot ce sper. Azi fara temeri, fara compromisuri si cai de mijloc.

Azi vreau sa cred tot. Fara sa pretind nimic.

De fapt azi vreau doar sa fiu departe. Restul...doar pretind ca....




Sursa foto: deviantart.com

Inghetata cu banane si pepene galben

Pentru ca intotdeauna undeva exista soare. Pentru ca intotdeuna vei sti unde sa-l cauti.

Inghetata cu banane si pepene galben. Oriunde.

E racoare, e soare, si e placut. Zambete pe gratis. Doar nu costa nimic. Pentru ca exista unele lucruri pe care le vei pretui mereu. Pentru ca sunt unele lucruri pentru care nu exista varsta sau conditionari, pentru ca sunt oameni pentru care contezi mai mult decat orice. Pentru ca exista o persoana pe care o voi iubi mereu.

Inghetata cu banane si pepene galben. Oricand.

Strazi aglomerate, persoane impasibile si amintiri mai putin placute. Doar amintiri azi. Si zambesc.

Nici nu stiu cand a trecut timpul. E liniste si e viata, e soare si e aroma de inghetata cu banane si pepene galben. Savurata oriunde si oricand.

Pentru ca mereu undeva exista soare. Si pentru ca mereu voi sti unde sa-l caut.

Azi am recomandat cuiva inghetata. Oare o functiona?

Un pic mai mult decat libertate

Intr-adevar, cel mai frumos sentiment este libertatea. Atunci cand nu esti singur.

Si fericirea. In doi.

Si o lectie de prietenie. O lectie de libertate, de gratie, de putere si eleganta.

Atunci cand el iti ofera libertate, tu daruieste-i iubirea ta. Atunci cand sunteti impreuna, sunteti doar unul. Atunci cand esti prea mic, si el prea mare, si totusi ca si tine. Si atunci pentru el, doar tu contezi...

Pentru toti cei care ii iubesc, si ii aleg ca si prieteni......pentru cei care stiu sa inchida ochii si sa zboare o data cu ei, pentru cei care nu exista limite, pentru cei care au pasiune si rabdare, pentru cei care ii admira si ii respecta. Doar pentru ei, exista cele mai frumoase minuni. Daruite de adevarati prieteni.
Si unu dintre cele mai frumoase sentimente. Libevertatea adevarata.

Si un pic mai mult decat atat....dincolo de limite!