miercuri, 30 septembrie 2009

Pe un drum oarecare

Incepuse sa imi povesteasca despre 1000 de lucrui inutile.

Dar dintr-o data, asa brusc, a inceput sa imi spuna despre greutati, despre prapastii, despre cum sa invingi, si cum sa treci cu zambetul pe buze atunci cand tot ce vrei e doar sa plangi, despre lipsa de incredere, despre disperare, despre limite si dezamagiri.

Si apoi, iarasi, a revenit subtil la starea de mai inainte, la lucrurile lui inutile, si la drumul ala pe care se pierduse odata.

Si brusc s-a facut toamna, si noapte, si timpul a inceput sa curga aiurea inspre acele prapastii adanci, si inspre lipsa de incredere care te arunca inevitabil acolo.

vineri, 11 septembrie 2009

Poze in alb si negru pe Lipscani

O sa haladuim pe strazile bucurestiului, o sa facem poze in centrul vechi, o sa ne fie frig, o sa luam o cafea, si o sa cautam o cale sa ne incalzim.

O sa miroasa a ploaie, si a praf si a inceput de toamna. Chelnerul o sa ne priveasca absent, o sa intarzie comanda, o sa savuram cafeaua calda, si vom incerca sa invingem monotonia dintre zidurile reci si stradutele inguste

....Si linistea aceea de inceput de septembrie, si frigul acela umed amestecat cu caldura, si toate gandurile mele din ce in ce mai ciudate, la fel de ciudate ca si privirea chelnerului, pe fundalul unor discutii atipice si banale, in aburul acela cald al cafelei, si pe mirosul acela aromat de la narghilea....

Si brusc parca nu mai e atat de frig. Mi-e bine doar.

Oare cat de departe putem ajunge uneori? Oare de ce in anumite momente avem privirea asa...pierduta?





sursa foto: www.photobucket.com

luni, 7 septembrie 2009

Despre vise si visuri

Ma gandeam ca ne petrecem viata visand la tot felul de lucruri.

Vise pe care le transforma treptat in dorinte, acele dorinte care in fata realitatii par imposibile. Dar visam in continuare, iar in incercarea de a trece peste imposibilitatea acelor lucruri, incepem sa mintim, sa radem fortat, sa ne sustinem punctul de vedere, apoi sa radem si sa mintim iar, ne place sa ii copiem pe cei ce ii admiram, debordam in argumente si....intr-un final uitam de unde am plecat.

Ne construim usor usor o lume de himere, de care ne agatam cu greutate, ne construiom o imagine apropiata de "perfectiunea altora" spre care tindem si noi, ridicam ziduri intregi de argumente, de zambete fortate, de minciuni, de sperante, si ajungem sa credem ca lumea nou construita e cat se poate de reala.

Dar in spatele acelor ziduri, dincolo de fantasme, aporoape de dorinte, se ascunde si realitatea de care fugim, pe care nu o putem infrunta si de care ne este frica. Ne ingrozeste gandul, ca daca am fi vazuti fara aceste masti si make-up-uri, am putea dezvalui sensibilitatea noastra. Am fi vulnerabili si in acel moment am putea fi atacati si marginalizati. Si atunci stim sigur ca, trebuie sa ne protejam cu orice pret, trebuie sa fim parte din "elita" sau macar din "majoritate".

Asa ca singura solutie este sa renunti sa mai fi tu. Sa ramai in spatele unor ziduri, si a unor trucuri care mascheaza realitatea. Uitam de unde am plecat, uitam de vise si principii, de ceea ce suntem, nu mai avem un scop anume, ci doar dorinta de ramane acolo, asa comod, in spatele unor masti "perfecte". Ne folosim de trucuri, radem, mintim, zambim fortat, ajutam din interes, ii copiem pe altii, spunem doar ceea ce se vrea auzit, si in cele din urma reusim sa ajungem acolo unde totul pare sa fie perfect, iar noi suntem "elita". Tot ce trebuie sa facem e doar sa pastram acea masca, pe care usor usor uitam sa o mai scoatem, chiar si cand e vorba de cei dragi noua.

Ma gandeam, care este acel moment din viata cand incepem sa visam? Sa visam mai limpede si mai real ca niciodata....?

Ma gandeam.... care sunt acele vise din care nu te mai poti trezi?


sursa foto: deviantart.com