Stiam drumul pe de rost. Si ma plictisea monotonia lui. Nici caldura nu imi inspira buna dispozitie, ci mai degraba disconfort si oboseala. Acelasi decor, o singura directie si alte zile fara finalitate.
Si totusi, intr-un Bucuresti anost, din ce in ce mai impresonal, printre strazi si aglomeratie, printre oameni si cladiri vechi, 100 sau 1000 de usi, din trecut, prezent sau viitor, incep sa se deschida, asa, treptat, una cate una, catre 100 sau 1000 de posibilitati, aparute dintr-o data, si cu atata usurinta, rand pe rand...Pentru ca uneori o discutie, sau doar o simpla prezenta, atunci cand te astepti mai putin, valoreaza mai mult de cat as fi crezut. Pentru ca doar atunci intelegi atat de clar ca...trecand peste multe, si trecand peste toate, intr-un final va fi bine. Acum si mereu.
Si nu e vorba de nimic special, ci doar cateva momente de linsite, de reconstiinta si de impacare. Si de curaj.
Si intr-un Bucuresti anost, impresonal, printre strazi si aglomeratie, printre oameni si cladiri, aveam nevoie de doar de cele cateva momente ca sa pot vedea cum atatea usi, inchise pana acuma, incep sa se deschida una cate una: Spre viitor. Spre mine. Spre secunde sau minute de perfectine. Spre implinire.
Doar cateva momente de impacare si curaj. In numele celor 100 sau 1000 de posibiliati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu